Minoritati nu exista. Exista doar criterii dupa care clasificam omenirea. Astea or fi importante desi nici asta nu e sigur. De aceea nu am inteles niciodata de ce minoritarii/minoritatile, in special cele de sorginte etnica, reclama respect, de parca a fi in minoritate ar reprezenta vreun merit deosebit, si cer sa fie tolerate, de parca aceeasi conditie de minoritate ar fi un pacat, un defect care se necesita rabdat de ceilalti.
In aceasta ordine de idei, eu nu respect si nu tolerez nici un reprezentant al niciunei minoritati. Mi-am facut un altar din respectarea drepturilor individuale (sic!), a spatiului privat, a libertatii de constiinta care permite oricui sa se identifice etnic, lingvistic, social, sexual... Iti respect la infinit dreptul(!) tau de a te autoidentifica "rus", "femeie", "homosexual". Nu sunt obligata sa te respect direct ca "rus", "femeie", "homosexual".
In continuare, e de remarcat ca exista o mie si una posibilitati de (auto)identificare. In conditiile in care principiul cel mai recent de organizare a umanitatii- natiunea- nu pare sa-si fi dat (inca) duhul, prevaleaza nesimtit (sau in exces, ca sa fiu neutra) identificarea etnica: "-Buna, eu sunt roman. -Imi pare bine, eu vin din Italia, sunt italian". Ar reprezenta o mica unda de soc pentru multi schimbul de replici: "-Buna, sunt francez. -Incantat, sunt homosexual".
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Melkcodobelk, găsesc deosebit de intersant textul tău despre minorităţi, sunt pe deplin de acord, anume aşa ar trebui să se comporte o persoană pentru a fi receptată şi a se autorecepta ca fiinţă normală.
Totuşi, cu părere de rău, trăim în societăţi imperfecte, în anturajul unor oameni cu multe prejudecăţi, care judecă după anumite calapoade. De aici, probabil, şi lupta, absurdă la prima vedere, a unor categorii de oameni pentru emancipare şi obţinerea unor drepturi.
Şi încă ceva. Problema e că un minoritar, de cele mai multre ori, este impus de anturaj să iasă în evidenţă pentru a anticipa batjocura directă sau indirectă, privirile ironice şi complice etc. Personal am trecut de foarte multe ori prin asemenea momente, şi nici până acum n-am reuşit pe deplin să controlez situaţia. Adică reuşesc, totuşi, să mă provoace…
Ai pus în discuţie o tematică interesantă, de aceea voi monologa în continuare. De fapt, cultura a stabilit pentru oameni formulele de salut, discuţiile convenţionale atunci când se întâlnesc pentru prima dată (şi nu numai). Momentele în cauză sunt foarte bine puse în evidenţă de o ramură a lingvisticii, care se numeşte PRAGMATICA.
Nu suntem liberi în viaţa de zi cu zi să spunem orice, oriunde şi oricui. Poate doar în unele opere artistice, dar şi acolo funcţionează automat reguli specifice. Contextul e decisiv, dar în dialogul tău imaginat ai eludat anume dimensiunea în cauză…
P.S. De fapt nu are nicio importanţă, am spus-o şi eu aşa, ca să crezi că-mi pasă...
Trimiteți un comentariu